Era o vreme când mergeam la foarte multe vernisaje și încercam pe cât posibil să ajung la toate, mai ales la cele din Cluj-Napoca, orașul în care locuiesc momentan. Cheful s-a dus încet, încet, poate din cauza faptului că nu rezonam foarte mult cu ceea ce se întâmpla la aceste evenimente. Mă gândesc cu puțină invidie și melancolie la vernisajele din Galați, orașul în care am locuit o perioadă. Eram mereu prezentă acolo, iar acum se întâmplă asta destul de rar, în condițiile în care Clujul e în celălalt capăt al țării. Dincolo de asta, încerc totuși să rămân conectată la viața culturală a orașului din care am plecat. M-am întors de la Cluj, mi-am luat rucsacul în spate și m-am urcat în alt tren din Galați care să mă ducă la Sinaia, acolo unde se anunța un vernisaj al Societății Artiștilor Figurativi din România, inițiată de câțiva artiști gălățeni. Îmi doream să văd o expoziție a societății  încă de când a luat ființă, dar nu apucasem să ajung la niciuna.

        Societatea Artiștilor Figurativi din România este foarte recent înființată și a avut câteva expoziții prin țară, ajungând pe 1 iulie la Galeria Regală de la Casino Sinaia. Sincer, m-am dus la vernisaj pentru că îmi era dor să vorbesc cu artiștii din Galați, pe care odinioară îi vedeam destul de des la expozițiile din acest oraș și, nu în ultimul rând, eram foarte curioasă să văd lucrările cele mai noi ale artiștilor care fac parte din Societate. Am crezut inițial că e vorba de o mică selecție de lucrări, dar am fost surprinsă să aflu acolo că de fapt au fost expuse 87 de piese. Spațiul pus la dispoziție este destul de generos și a adăpostit atât lucrări de pictură și grafică, cât și de sculptură. În tot timpul vernisajului am simțit senzația că particip la un eveniment solemn, elegant și cu bun gust, și asta poate datorită raportării artiștilor la public și respectului cu care este tratat acesta. 

Prima dată când am pășit în spațiul expozițional mi-au apărut în față lucrări în acuarelă ale artistului Corneliu Drăgan-Târgoviște, un pictor despre care, din păcate, nu știam nimic. Am avut imediat senzația că în sfârșit pot să văd de aproape ceva ce nu mi-aș fi imaginat niciodată că arată atât de frumos, cu atâta sensibilitate și delicatețe, cu acele contopiri de culoare și contorsionări de forme, pierdute ori cu atenție studiate. Delicatețea despre care vorbesc am regăsit-o și în lucrările de grafică ale tinerei artiste Theodora-Daniela Capăt, picturile ei părându-mi-se dominate mai ales de o forță a mâinii și a viziunii creatoare.

        Expoziția reunea, din ceea ce am reușit eu să observ, lucrări cu diverse tratări artistice, subiecte și teme percepute diferit, în mai multe tehnici, de la pastel, până la ulei, fără să uităm de teracota sculpturilor. Și apropo de temele diferite, creațiile artistului Lucian Prună surprindeau imagini ale autenticului, ale unui univers străvechi, într-un cadru liniștit și liniștitor, oferit poate de strălucirile culorilor de ulei, într-o senzație de intimitate a naturii statice. 

        Personajele lui Raul Popa, un artist a cărui operă o știam deja de câțiva ani buni, sunt orientate parcă într-un dialog cu sinele, un soi de introspecție, deși poate apar uneori într-o lucrare mai multe personaje. Sentimentele personajului de pe suportul de lucru sunt transmise spectatorului prin intermediul unor detalii, precum privirea, poziția corpului uman, zâmbete, riduri ori anumite obiecte. 

       Fără să încerc să fiu obiectivă, pentru că nici n-am cum și nici n-am de ce, am să spun că de câte ori văd o lucrare a artistului Cornel Corcăcel îmi dau seama că mereu apare ceva nou, ceva ce n-am crezut niciodată că poate fi realizat într-o lucrare. Cu pastelul la purtător, ni se pun în fața ochilor scene ale unei realități atât de aproape de noi, mai degrabă a unei multitudini de realități, gânduri, expresii și vârste. 

        Continuând linia tratării figurative, axându-se în special pe portrete, apăreau în spațiul expozițional sculpturile artistului Liviu-Adrian Sandu, unul dintre membrii fondatori ai Societății Artiștilor Figurativi din România. Ai senzația în orice moment că sculptura din fața ta va începe să îți zâmbească ori să se miște în vreun fel, pentru că verismul este dus la extrem, și-am să spun doar că ceva vreme bună am crezut că mănușa din lucrarea “Masca” este o mănușă adevărată din piele, fiind de fapt o creație din teracotă…

        Eu am învățat să nu mai analizez atât de mult și mi-am dat seama că, pentru mine, să simt e mai presus de orice. Să particip la vernisaj și să văd expoziția a fost, de fapt, o dorință pentru interiorul meu. Am vrut să simt. Știam că acela e unul din locurile în care simt atât de multe lucruri pozitive, care mă fac să mă simt bine și mă restabilesc pentru a funcționa încă o bună perioadă de timp. Eu, un simplu spectator care are nevoie să simtă, am să fiu egoistă și-am să spun că mă folosesc de aceste evenimente, de aceste lucrări de artă, care îmi ajung direct în suflet atunci când le privesc și, înainte de orice, apreciez lucrările în funcție de intensitatea trăirii pe care mi-o transmit. Când ar putea fi totul atât de intens dacă nu atunci când îmi regăsesc propria realitate în opera din fața mea? Am ajuns din nou la măiestria pe care o tot au în crez artiștii din Societatea Artiștilor Figurativi din România. 

        Am văzut expoziția și am simțit. Am simțit exact emoțiile după care tânjeam. Și din punctul meu de vedere, al unui privitor satisfăcut, artiștii au ajuns exact acolo unde și-au propus… în suflete.

Mirela DINU

Câteva imagini surprinse la vernisajul expoziției