Metaforele sunt cele mai la îndemână instrumente pe care le putem avea pentru înțelegerea unor situații complexe care ne permit vizualizarea mai ușoară a lor și a relațiilor dintre ele. Un mod metaforic de a ne gândi și înțelege lumea artistică a secolului al XXI-lea ar fi să ne-o imaginăm ca pe o spumă de baie. Fiecare balon care o alcătuiește reprezentând câte o comunitate creativă, diferită în dimensiuni de suratele ei și care, în timpul plutirii, ori se lovesc între ele și se resping, ori se intersectează unele cu altele formând astfel un corp comun sau se umflă până pocnesc, dar, toate plutesc haotic și, într-un final, cad toate odată cu trecerea timpului.
Cu un secol în urmă, baloanele de săpun destinate lumii artelor au fost dominate de unul mare, avangardist, unic și puternic, dar să nu ne imaginăm că era la fel de confortabil precum cupola în care trăia personajul principal din filmul The Truman Show, jucat magistral de Jim Carey. Acest balon avangardist depindea ombilical de autoritatea unor cetățeni americani foarte bogați și influenți, care au sprijinit încă de la început proiectul progresist al avangardei. Oameni precum Solomon Guggenheim, Peggy Guggenheim, Abby Rockefeller, Nelson Rockefeller, Edsel Ford, Gertrude Whitney si John Barnes au alcătuit o rețea de fundații prin intermediul cărora ofereau sprijin artiștilor și scriitorilor care, ulterior, au devenit nume emblematice, adevărate icoane ale avangardei. Prin influența lor politică, au convins-o pe Franklin Roosevelt să susțină avangardismul ca pe cea dintâi alegere estetică a Statelor Unite ale Americii. Prin influența lor financiară, acești magnați, au încurajat și ajutat generații de avangardiști să obțină poziții în sistemul universitar american, aflat atunci în plin avânt și unde, încetul cu încetul, au căpătat controlul absolut. Ulterior și-au construit propriile muzee pe care le-au prezentat și oferit publicului ca centre culturale, menite să le susțină ideile. Astfel s-a creat bula de săpun avangardistă care a dominat și încă domină lumea artei americane și occidentale, o lume condusă de o oligarhie a aristocraților care au dirijat estetica artei spre ideologia progresistă.
Bulele de săpun ale artei capitaliste
În ultimii 25 de ani ai secolului al XX-lea, balonul de săpun avangardist făcut de acești idealiști aristocrați începuse să se dezumfle, timp în care o nouă clasă de oameni bogați a umflat o altă bulă de săpun, de data aceasta una a capitalismului. Aceștia nu au fost aristocrați și nici idealiști progresiști, dar, în schimb, au avut o viziune cinică și manipulantă asupra artei, văzând-o doar ca pe un mijloc de a-și plasa, salva și multiplica banii. Andy Warhol a deschis acest drum tratând arta ca pe un produs care trebuie exploatat în diverse speculații eliberate de orice îngrădire. Au urmat apoi proprietarii galerilor Saatchi și Gagosian, care i-au tratat pe artiști ca pe caii de curse pe care puteau paria. Mai târziu a apărut Stefan Simchowitz care căuta tineri artiști pentru a-i manipula cu cinism, cerându-le să lucreze în special pentru el, evident că pentru sume derizorii, lucrări pe care ulterior le vindea pe sume foarte mari prietenilor, amicilor ori cunoscuților săi foarte bogați. Dacă a existat vreun idealism împărtășit între toți cei menționați mai sus, acesta a fost idealismul personajului Gordon Gekko din filmul Wall Street (apărut în 1987), personaj interpretat magistral de actorul Michael Douglas care a și fost recompensat cu un OSCAR.
Artiștii au realizat că pot juca același joc. Spre exemplu, Jeff Koons și Damien Hirst au devenit repede vedete, băieții de pe copertele lucitoare ale revistelor mondene, adevărate modele pentru mulți dintre acei oameni care erau foarte dornici să devină, la rândul lor și cu orice preț, noul model de succes al artistului bogat. Recunoscând că arta ar putea fi tratată în același mod ca și „burțile de porc“, Koons a devenit un broker de mărfuri pentru a-și permite să facă ceea ce dorea să facă în artă. Iar Hirst și-a finanțat arta cu bani proveniți din investițiile și speculațiile imobiliare.
Banii le-a oferit lui Koons și lui Hirst, dar și epigonilor lor, libertatea de a face ceea ce voiau, indiferent de părerile celor aflați la a doua sau a treia generație de critici de artă ori proveneau din rândul cadrelor universitare adepte ale artei de avangardă. Koons și Hirst i-au ignorat complet pe acești ideologi, forțându-i oarecum să intre în roluri inconfortabile și care, într-un final, au preferat să rămână agățați de amintirea zilelor lor de aur din timpul hegemoniei culturale avangardiste, alegând turnul lor de fildeș și continuând să pompeze aer în balonul care deja se răsufla. Koons și Hirst nu și-au împărtășit cu sinceritate ideile despre ceea ce ar putea fi în viziunea lor adevărata artă, fiind mult prea ocupați să-și hrănească propriul public pe care ei cu siguranță l-au înțeles foarte bine.
Baloanele de săpun ale tumultuoasei arte capitaliste au crescut iar mass media a contribuit cu nesaț la multiplicare, prin promovarea și umflarea diferitelor balonașe epigonice apărute ulterior.
Efervescenţă
În spectaculoasa noastră societate, arta nu este nici pe departe doar un instrument al aristocrației și nici un vehicul pentru bani. În “spuma de baie” a secolului al XXI-lea există indiscutabil o efervescență a bulelor de săpun dedicate artei. Spre exemplu, în ciuda scepticilor, „arta digitală“ a devenit extrem de populară și se bucură de un mare succes financiar. O altă bulă înfloritoare și activă aparține fanteziei artei din cadrul industriei de film Științifico-fantastic în care se investesc multe milioane de dolari anual. Prosperă și bula de artă sculpturală a comunității Burning Man. Balonul artei reprezentaționale este și el în creștere. Se ridică și un balon de propagandă al artei activismului stângist. După o foarte lungă hibernare se ridică și bula artei conservatoare. Însă, bula avangardistă și îmbătrânită continuă să se dezumfle lent, rămânând ca o piele inertă și lungă, pierzând autoritatea pe măsură ce își micșorează anvergura, aflându-se în competiție cu mult prea multe bule noi generate de o artă nouă, revigorată, care nu se mai află sub influența vechilor ierarhii. Și, în timp ce bulele capitaliste au devenit dominante în tranzacțiile de artă cu finanțare ridicată și care au atras o atenție deosebită datorită trecerii lucrărilor prin mai multe mâini, au apărut și alte tipuri de artă produse pentru majoritatea covârșitoare a populației, oferind experiențe mai semnificative, cu ideologii diferite dar care ajută indiscutabil la creșterea lor.
În societățile emergente, arta este mai întâi cunoscută, recunoscută și apreciată de către popor în loc să-i fie impusă de sus în jos. Viitorul artei emergente nu se află în mâinile super-bogaților a căror influență de sus în jos este puternică doar în interiorul bulei oamenilor care le poartă de grijă. Internetul, prin statutul său egalitar, permite multor milioane de oameni să vadă sculpturi și picturi fără medierea unei ierarhii culturale unice a noilor îmbogățiți, a criticilor de artă sau al „experților”; aceasta este spuma cu bule aflată în plin avânt al dezvoltării. Nu există autoritate singulară. Bulele de artă cresc sau se topesc, pe măsură ce ne crește ori scade interesul și dorim sau nu să fim părtași la ele.
Cu acordul autorului am preluat și tradus articolul de la următoarea sursă TRAC2019.org